Iata o intrebare pe care o auzim foarte des pusa unor copii, inca de la cele mai fragede varste...
Abia incep sa descopere tainele vorbirii cand ei, acei mici copilasi inocenti, se grabesc sa iti dea raspunsuri dintre cele mai nostime... sau poate doar noua ni se par nostime sau imposibil de realizat, crezand ca sunt numai cuvinte abia descoperite de un copil... Poate ei chiar simt ce ar dori sa fie, poate sunt inzestrati inca de cand vin pe lume cu mai multe calitati si sentimente decat descoperim pe masura ce ne maturizam...
Cand un copil incepe sa faca primul pas nu stie ce e teama, nu ii este frica sa cada, se lasa numai condus de acea forta interioara pe care o poate avea o fiinta la aproape 1 an... SA MEARGA... Noi, asa zisii "maturi" incepem sa setam niste limite si sa ii cream acelei fiinte mici sentimente de teama, de oprelisti, de acel "asta nu se poate"...
De ce creierul nostru seteaza limite? De ce spunem "nu se poate"? De ce uitam sa ne amintim "visul" nostru de cand eram copii? De ce nu mai gasim acea forta de care avem nevoie sa mergem mai departe, sa depasim orice limita si obstacol pentru a ne implini visul?... Pentru ca - zicem noi - gandim prea mult... Incepem sa facem analize SWOT, sa facem forecast si sa analizam riscuri, facem studii de piata si comparatii... ne pierdem prea mult timp cu notiuni fara niciun sens pentru visul nostru! Copii nu au inca aceste notiuni... Ei isi pun in miscare toata energia si toata forta lor pentru a ne arata ca pot sa faca ceea ce le place! Dar ce bine ar fi sa ii lasam si mai ales sa ii incurajam sa faca asta!...
Poate veti spune ca am scris mult, desi mi-as permite sa va contrazic... Am scris foarte putin fata de ceea ce traim in aceasta viata care curge din ce in ce mai repede, o viata in care timpul isi pierde definitia si problemele de zi cu zi par mult mai importante decat ce se ascunde in sufletul fiecaruia. Ne e frica sa ne mai uitam inauntrul nostru si sa ne facem o analiza a sufletului, sa ne regasim visul pierdut si sa avem curaj sa acceptam esecurile sufletesti... Daca am ajunge sa facem acest lucru, am putea sa mergem apoi mai departe si sa gasim solutii pentru implinirea noastra ca si fiinta, lasand putin partea materiala deoparte. Poate ne-am simti mai impliniti asa... Ne trezim insa in fiecare dimineata cu o oboseala cronica in care starile sunt cauzate de aceiasi factori externi: "trafic, rapoarte, obiective, salariu, facturi, credit, cumparaturi, invatat...". Nu reusim sa ne amintim ce am visat as-noapte, iar de copilaria noastra chiar nu mai avem timp sa ne amintim...
Eu am uitat ce vis am avut, sau poate imi este teama sa mai caut acel vis pentru ca mi-e teama ca nu as mai avea forta de a-l implini acum. Insa pentru copilul meu am luptat sa fac altceva decat am facut cu viata mea... Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a luminat sa gasesc calea pe care a trebuit sa merg pentru a-si implini visul si mai ales ca mi-a dat intelepciunea de a crede in visul copilului meu: acela de a se forma pentru a deveni artist...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu